Comoara din cotrună a moașei Domnica

0
1776

E a doua zi din Noul An 2017. O zi frumoasă dar geroasă, cu natura încremenită de temeperatura cu multe grade sub zero din noaptea trecută. Purcedem la drum, spre munte, la Soveja.

O discuție de acum vreo lună, de anul trecut practic, ne-a adus aminte că un bătrân ne-a spus despre o ladă de zestre pe care ne-ar da-o cu tot ce are în ea. Mirajul pomului lăudat ne face să uităm de ger și, după ce radem gheața de pe parbriz și încălzim motorul, luăm întins drumul europan. La Tișița cotim stânga pentru Panciu-Soveja.

Natura e înţepenită şi dezgolită, satele cenuşii, lipsite de viaţă şi culoare. Bruma albă a gerului a albit păişul de pe câmpurile din jurul şoselei, arătura câmpiilor e pietrificată şi aşteaptă primăvara să se mărunţească şi să dea roadele ei. De la Panciu însă lucrurile se schimbă. Puţina ceaţă întâlnită s-a risipit iar soarele ne luminează drumul cu toată puterea lui. O lumină puţin cenuşie, fără vlagă. Cum lăsăm curbele de la Valea Câmpului, în faţă se întrezăresc, departe, coamele munţilor, de un gri-azur miserios.

Aproape am ajuns. La intrarea în sat fosta livadă mai are doar un singur pom răzleț, singur precum soldatul japonez rămas la datorie în tranșee și după terminarea războiului. Pentru că, pe dealurile din dreapta șoselei care abia intră în comună, s-a dat un adevărat război în exterminarea livezii. O luptă acerbă, din  care a ieșit victorios omul, sovejanul, în apriga sa ciudă pe CAP, pe tot ceea ce era avut obștesc și aparținea statului.

În fine, intrăm pe Rucăreni. Soveja e cum am lăsat-o: pustie. Șoseaua e acoperită cu zăpada căzută acum două zile dar care nu va mai ține mult. La Troiță coborâm spre stânga iar la Vâlcu din Gunoaie, o altă răscruce,  facem dreapta pe lângă o fântână cu roată și iar la stânga.

Ulița aceasta nu a fost asfaltată, e așa cum era în copilărie și parcă-mi place mai mult. Garduri care abia se țin, câte o poartă mai nouă,  dar pe drum mai nimeni. O pisică neagră a sărit de pe un gard și se îndreaptă circunspectă spre noi, calculând atent fiecare atingere de zăpadă cu lăbuțele sale.  Nu mergem la casa cu lada de zestre că nu mai știm unde e. Ne oprim însă la moașa Domnica lu’ Fătu. Strigăm de vreo două ori dar nu răspunde nimeni. Se vede că e ora somnului, după prânz, însă multe jucării prin curte ne spun că vreun nepot e cel care nu are pauză. Și chiar așa e. Moașa Domnica iese și mă recunoaște imediat. Ne invită în cotrună.

O cămăruță mică unde, lângă o sobă de teracotă și un pat, lipit de fereastră, e „întins” un război de țesut. „Întins” pentru că montat n-o folosește nimeni ca expresie. Iar sovejenii au formulele și vorbele lor, aduse de departe, de la Rucăr și Dragoslavele, pe aceste meleaguri.  Pe perete un covor țesut tot în război, pe pat la fel, în dreapta un altul cu motive florale. Peste covorul din dreapta, o fotografie cu nepoțica, îmbrăcată cu ia pe care fiica moașei Domnica o purta la serbări, ne întâmpină plină de zâmbete. E mândria și bucuria ochilor săi.

Pui dă măligă și n-am răbdare: tot intru dă două ori acolo pânî hierbi

– De când lucrezi la război, moașă Domnică?
– Dă când m-am măritat.
– Da, mama matale făcea?
– Făcea, ghiatî mama, făcea, spune surâzând puțin, dând din cap la cuvântul „ghiata” ca și cum gândul ar fi dus-o imediat la ea și la acele vremuri.
– Știi cum îs iarna acu? Uite, vă spun … Pui dă măligă, aici – și ne arată plita sobei pe care stă o oală în așteptare – și n-am răbdare: tot intru de două ori acolo pânî hierbi. Și ne arată războiul care așteaptă cuminte mâinile ei.

Pe cuvertura în lucru a așezat o stofă să nu se așeze praful, să nu se murdărească. Grija pentru lucrul ei este mare, așa cum cu mare grijă sunt toate aranjate în casă.

– N-am răbdare. Acum stau ca pă mărăcini. Uite, sî v-arăt de când țes. Și scoate o andrea lungă, de vreo 50 de centimetri, din oțel. Vedeți, aici a avut o biluță… nu mai e. Nici cârligu’ nu-l măi ari dăloc.

Practic, de atâta folosit, și oțelul s-a tocit.

– La mini, aici, în căsicioar-asta mititică… Se rușinează puțin de ceea ce alții și-ar dori: o căsuță cochetă, călduroasă, unde focul să duduie, mămăliga să  fiarbă, pereții să fie îmbrăcați în covoare, pe jos țoale din coade iar „tabanul” din scândură de brad vopsită în verde sau alb, așa cum sunt mai toate casele sovejenilor. Războiul de țesut nu e mobilă sau doar o unealtă de muncă. El face parte din viața de zi cu zi a acestei femei. Așa cum odată, nu foarte demult, (acum vreo 30 de ani), fiecare familie de gospăodari avea unul. Iarna femeile nu făceau altceva decât să „intre” în război, să mai iasă la lighioi, să facă o măligă și iar să intre acolo.

nu poci fără el

Războiul e acolo demult. De când s-a măritat nu l-a mai mutat. „Da ci faci, fa, tot la el?” îi spun femeile. Aruncî-l, fa! Io l-am pus dămult pă foc.”

– Io nu poci fără el, ne spune moașa Domnica. Io-te, acuma fac șaptișdoi dă ani și io fără el nu-mi văd rostul. Io vorghesc așa, mă-nțelegi, ca la Soveja, îmi spune ca unuia de-al locului.

E plină de energie și de zâmbet moașa Domnica. Așa a fost toată viața și așa e și acum. E fericită să vorbească despre copii și realizările lor, de cum i-a ajutat să se așeze pe la case.

O vizită în „casa mare” e de ritual. Știm ce găsim dar niciodată surpriza nu lipsește. Salonul e locul unde mi-aș petrece timpul să scriu: înveliți în covoare, așa cum era aproape fiecare salon al Sovejei, și acesta are rânduiala lui: păritar sus, zăvada mare, înflorată cu trandafiri acoperă trei sferturi din pereți pe mijloc iar jos, adămasca, cu model mărunt, care să protejeze pereții de spătarele scaunelor sau ale mobilii. O masă pe centru, pe care se pun farfuriile cu mălai și mere în ajunul Bobotezii, un dulap în care se țin straiele făcute la mână sau în război și un pat pe care șad, una peste alta, cuverturi și perne de zestre… Vremurile s-au schimbat dar copiii au plecat la oraș, nemaivoind să primească în dar lucrurile făcute cu atâta migală.

Cu toate că, ne spune moașa Domnica, fata de la București vrea neapărat o cameră făcută așa, în stil sovejenesc, iar costumul popular al fiicei sale, acum purtat de nepoata sa, e la mare apreciere.

O lăsăm pe moașa Domnica în cotruna sa mititică, cu gândul la copii și nepoți dar și la războiul care o așteaptă și la care toată viața „a tras” ca să facă lucruri frumoase. Nu poate fără el. Nu poate pentru că munca și dragostea pentru frumos sunt esența vieții sale, alături, bineânțeles, de dragostea pentru familie. Iar ea este un „caz”, am putea spune. Unul din cazurile din ce în ce mai rare în care sovejencele vor să facă ceva – și foarte frumos – indiferent de vârsta la care au ajuns.

Articol preluat de pe site-ul emigrantul.it