În urmă cu mai bine de 100 de ani, țăranul român avea un trai simplu și modest. El trăia alături de familia sa într-o casă de lut, construită cu propriile mâini.
Locuințele, construite după o tehnică ce se transmitea din generație în generație, erau micuțe, cu două-trei încăperi și erau făcute cu ce aveau la îndemână.
Pereții erau „lipiţi” cu boaţe (gogoloaie mari de lut amestecat cu paie de grâu, frământat bine cu sapele şi picioarele după ce a fost turnată apă peste el pentru a deveni consistent precum aluatul unei pâini). Acoperişul era ţuguiat, în formă de trapez, iar pe el erau montaţi cocoşei din tablă pe care vântul îi bătea în toate părţile. Atunci când se construia o casă, toate rudele, vecinii şi prietenii veneau să dea o mână de ajutor.
Cât privește interiorul caselor, ei bine, acesta era la rându-i foarte simplu, cu un iatac, în care dormeau copiii sau cei mari, o cameră de oaspeți și o încăpere a părinților. Aici exista o sobă de dimensiuni mari, pe care ţăranii o numeau «ursoaică», cu plită pe care își găteau mâncarea cea de toate zilele şi cuptorul pentru pâine.
Pereţii erau împodobiţi cu tot felul de prosoape din borangic, iar pe marginea patului şi pe deasupra lui se aşternea un peticar din lână. În camera pentru oaspeţi, pe perete, deasupra patului era prins un covor lucrat în cârcei. Acesta avea dimensiuni mari, îmbrăcând aproape un perete întreg. Alături de pat stătea de cele mai multe ori lada de zestre a casei, colorată cu flori mari, roşii, de obicei trandafiri sau lalele.
Icoana era nelipsită din casa românașului, pusă și ea la loc de cinste.
Astăzi, mai există case vechi de peste 100 de ani în unele din satele transilvănene, case ce amintesc de simplitatea și modul de viață al țăranilor, de pe vremuri.
