Maramureşul are o istorie străveche, existenţa umană fiind evidenţiată pe parcursul tuturor perioadelor istorice. Provincie aparent „închisă în sine” prin coordonatele geografice, depozitară a unei civilizaţii româneşti tradiţionale, dar şi loc de interferenţe etnice, Maramureşul a jucat un rol important în ansamblul istoriei româneşti şi nu numai. Atestat documentar în anul 1199 (când se consemnează desfăşurarea unei vânători în pădurile Maramureşului la care participa şi regele maghiar Emeric), Maramureşul a fost caracterizat, din punct de vedere al organizării politico-administrative, de cnezate şi voievodate româneşti (cnezatul Cuhea al Bogdăneştilor, cnezatul Mara, cel al Cosăului etc.).
Evoluția acestora a fost întreruptă de cucerirea maghiară, rezistenţa în faţa acestei ofensive fiind atestată documentar cel mai sugestiv în cazul lui Bogdan de Cuhea, numit în documentele maghiare ale anilor 1342-1343 „fost voievod” şi „infidel”. De altfel, acelaşi Bogdan trece munţii în anul 1359 şi contribuie la formarea statului medieval Moldova, de atunci având un loc aparte în tradiţia istorică românească.
„Ţara Maramureşului” se remarcă după cucerirea maghiară şi introducerea instituţiilor medievale specifice, inclusiv a comitatului, prin continuarea existenţei unei autonomii locale în care rolul nobilimii româneşti, inclusiv în planul spiritualităţii, este bine documentat. Maramureşenii au organizat un model propriu de organizare social-politică, un stil de viaţă medieval- timpurie în forma cnezatelor de sat şi vale. Calitatea maramureşenilor de organizatori politici şi oşteni redutabili este atestată începând cu secolul al XIV-lea de documente istorice care vorbesc despre participarea lor la luptele din perioada medievală, la apărarea împotriva incursiunilor tătare şi apoi la frământările din perioada de trecere la epoca modernă. Regii Ungariei au garantat românilor maramureşeni dreptul de a-şi alege singuri voievozii şi de a fi judecaţi după „dreptul valah”, ultima atestare documentară în această privinţă datând din anul 1383.
Pătrunderea maghiarilor în zonă s-a făcut cu oarecare dificultate. Pe la 1330, un document amintit de Nicolae Iorga vorbea despre Maramureş ca despre un teritoriu „neproductiv, greu de lucrat şi de locuit, foarte sterp”, unde era nevoie de defrişări prin marea „pădure a Maramureşului”, pentru a se putea crea locuri pentru aşezări umane. În pofida vitregiilor, locuitorii Maramureşului şi-au păstrat tradiţiile şi folclorul, în aşa fel încât se poate afirma că în puţine alte regiuni ale Europei s-a dezvoltat o cultură rurală atât de originală şi de puternică. În altă ordine de idei, menţionăm că în anul 1391 mănăstirii de la Peri i-a fost conferit statutul de stavropighie, iar egumenului de acolo – prerogative cvasi-episcopale, la Peri realizându-se şi traducerea unor cărţi religioase în limba română.
Până de curând Maramureşul a fost considerat o zonă a culturii lemnului pentru că, în cea mai lungă perioadă pe care o cunoaştem, casele, uneltele şi ustensilele au fost făcute din lemn. Arhitecturii în lemn îi aparţin, înainte de toate, vestitele biserici cu înaltele lor turnuri îndrăzneţe, în stil gotic, care relevă nu doar simţ artistic, ci şi de pricepere tehnică.
În vremea lui Matei Corvin, legăturile dintre regalitatea maghiară şi nobilimea maramureşeană au fost strânse, regele recrutând din rândul maramureşenilor ostaşi pentru garda sa. În aceeaşi perioadă, regele a acordat multor maramureşeni titlul de “baron liber”, ceea ce însemna că respectivii erau supuşi doar regelui. Un moment important l-a constituit Unirea realizată de Mihai Viteazul (1599-1600), când o mare parte a zonei Maramureşului, inclusiv Cetatea Chioarului, a intrat în stăpânirea sa. Din anul 1688, Maramureşul a devenit parte a Imperiului austriac, odată cu Transilvania. Pe palierul istoriei sociale, vom aminti doar despre faptele haiducilor lui Grigore Pintea Viteazul, acesta ieşind din scenă odată cu uciderea sa la porţile oraşului Baia Mare (12 august 1703), dar rămânând până astăzi prezent în tradiţia locală.
Intrarea Maramureşului în modernitate s-a făcut târziu, în mare parte din cauza condiţiilor de relief şi de izolare faţă de restul ţării. Aflată la periferia rutelor modernităţii, în perioada Imperiului Habsburgic şi a Imperiului austro-ungar, Maramureşul şi-a păstrat specificul. În lumea urbană a mineritului, sub stăpânirea austriacă, au existat categorii etnice extreme de diferite (austrieci, slovaci, cehi, maghiari), aduse din diferite zone ale imperiului, pentru a exploata bogatele zăcăminte neferoase ale regiunii. Istoria politică nu poate să nu consemneze participarea cetăţenilor din zonă la momente precum revoluţia de la 1848-1849 sau la mişcarea naţională a românilor de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea.
Vasile Lucaciu, supranumit „Leul de la Şişeşti”, şi George Pop de Băseşti sunt doi dintre reprezentanţii remarcabili ai elitei româneşti care au pregătit, prin demersurile lor, actul Unirii de la 1918, în urma căruia Transilvania, Banatul, Crişana şi o parte a Maramureşului s-a unit cu România. Deşi la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918, reprezentanţii românilor din Maramureş au solicitat unirea cu România a întregului Maramureş, în final România a obţinut, cu privire la hotarul de miazănoapte al ţării, doar frontiera pe Tisa, partea nordică a Maramureşului (două treimi din suprafaţa comitatului) fiind atribuită Cehoslovaciei.
Chiar şi după 1918, Maramureşul s-a aflat relativ izolat faţă de restul ţării. Semnificativ în acest sens este faptul că singura legătură feroviară cu România se făcea de la Sighetu Marmaţiei prin fosta Cehoslovacie, apoi prin Halmeu şi Satu Mare. Cordonul montan, greu accesibil, a menţinut o structură ţărănească extrem de puternic legată de o agricultură de subzistenţă, caracteristică satului carpatic de tip agro-pastoral. Judeţul Maramureş interbelic cuprindea doar o treime (partea de la sud de râul Tisa) din fostul comitat cu aceeaşi denumire, reşedinţa fiind la Sighet, în timp ce zona de la sudul lanţului muntos Gutâi, inclusiv oraşul Baia Mare, intra în componenţa judeţului Satu Mare.
Organizarea administrativă a României din anul 1950, după model sovietic, a impus regiunile în locul judeţelor, regiunea Baia Mare, denumită ulterior Maramureş, incluzând atât teritorii din actualul judeţ Maramureş, cât şi din judeţele Satu Mare şi Sălaj. Specificitatea Maramureşului s-a păstrat o anumită perioadă, cu variaţii locale şi în perioada comunistă. Chiar dacă relieful nu era unul propice agriculturii, puterea comunistă a reuşit să impună colectivizarea în unele localităţi maramureşene. Urmarea a fost spargerea autarhiilor locale şi destructurarea vechii ţărănimi. Pe de altă parte, dezvoltarea marilor exploatări miniere din depresiunea Maramureşului a produs alte marcante transformări ale structurilor sociale.
După revenirea la formula tradiţională a judeţelor (1968) s-a constituit judeţul Maramureş în structura organizatorică existentă şi în prezent, prin includerea în perimetrul său a localităţilor din depresiunile Maramureş, Baia Mare, Lăpuş şi Chioar, precum şi a unora de pe văile Someşului şi Sălajului. Astfel, termenul „Maramureş” a început să definească o altă realitate administrativă decât până atunci, dar caracterul maramureşenilor s-a păstrat şi în această nouă formulă organizatorică. Reşedinţa judeţului a devenit municipiul Baia Mare, oraş atestat documentar în anul 1329 şi care a avut o evoluţie spectaculoasă, atât din punct de vedere demografic (de la 14.000 de locuitori în anul 1930 la aproximativ 140.000 astăzi), cât şi economic, fiind un centru urban important în această parte a ţării, cu o dezvoltare dinamică specifică.
Dacă până în 1989 industria minieră, chimică şi metalurgică au avut ponderea cea mai însemnată în economia judeţului, astăzi, activităţile tradiţionale ale zonei au fost treptat înlocuite sau completate de cele derivând din mediul concurenţial oferit de sistemul politic democratic şi de integrarea României în Uniunea Europeană.
Situat în centrul geografic al Europei, Maramureşul a fascinat dintotdeauna prin frumuseţea locurilor şi ospitalitatea locuitorilor săi. „Pentru mine, regiunea Maramureş, din Carpaţi, este centrul lumii” spunea pe bună dreptate scriitorul şi fotograful japonez Kosei Miya.
Foto: www.romanianresorts.ro