Istoria Banatului

Banatul în Antichitate

Istoria Banatului urmează, în linii generale, traseul altor provincii româneşti, constituite în Evul mediu şi supuse presiunilor expansioniste ale statelor adiacente spaţiului românesc . Banatul, o regiune de margine a teritoriului românesc este, de la începuturile istoriei sale, o zonă de intersecţie, de amestec, unde populaţii diferite din punct de vedere etnic şi cultural schimbă, comunică, cooperează, şi, rareori se confruntă. Putem remarca, pentru secole, care preced hegemonia romană în Dacia, că în nordul Dunării locuiesc, pe lângă populaţia majoritară a daco-geţilor, alte grupuri etnice, cum sunt, pentru Banat, sarmaţii iagizi, fără să observăm conflicte majore; dimpotrivă, relaţiile par a fi paşnice şi rodnice.

Pe ansamblul istoriei sale, Banatul poate fi considerat un model de convieţuire, realitate recunoscută cu uşurinţă şi astăzi.

Inventariind evenimentele din perioada de influenţă a Imperiului Roman, sigur că pacea din ’89 este, în privinţa avantajelor, un succes pentru statul dacic, până la începutul secolului următor, când hispanicul Traian va stopa colaborarea daco-romană şi va decide supunerea Daciei. Desfăşurările de forţă au avut loc, în cea mai mare parte, pe teritoriul Banatului atât în primul, cât şi în al doilea război daco-roman. De altfel, Banatul va fi ocupat de legiunile romane încă din anul 101, fără ca forţele militare romane să se retragă, până în anul 106, când Banatul va fi parte integrantă a provinciei imperiale Dacia.

Colonizarea romană schimbă realităţile demografice, politice şi economice. Este un aspect cunoscut în istorie asupra căruia nu insistăm. Retragerea romană din 271 permite popoarelor migratoare, de sorginte germanică sau asiatică, să traverseze teritoriul nord-dunărean în direcţia sud, sud-vest, ori să se stabilească temporar, sau, în unele cazuri, definitiv aici.

În secolul al IV-lea, primul grup migrator de origine germanică, vizigoţii, controlează pentru câteva decenii părţi din teritoriul daco-roman. În timpul retragerii spre Imperiul Roman, traversează spaţiul bănăţean.

Un control politic consistent exercită învingătorii vizigoţilor, hunii, care-şi stabilesc cartierul general în Câmpia Panonică. Una dintre direcţiile de expansiune este spre sud, ţinta fiind Imperiul Bizantin, spre care hunii organizează în câteva rânduri campanii de jaf. „Ceea ce trebuie subliniat este faptul, atestat din punct de vedere arheologic şi istoric, că hunii nu s-au instalat în spaţiul dunărean, ci în pusta ungară de unde, fie direct, fie prin intermediul ostrogoţilor, şi-au exercitat dominaţia politică şi militară asupra acestei regiuni ”.

În ultima parte a existenţei statului hun, efortul militar a fost canalizat spre vest, ceea ce va reduce substanţial controlul asupra teritoriilor daco-romane.

După lichidarea confederaţiei hunice, este posibilă ocuparea, între 454 şi 472, de către gepizi a zonei de câmpie dintre Tisa-Crişuri-Mureş. Este zona controlată prin excelenţă de gepizi, şi poate fi considerată teritoriu gepidic, atâta vreme cât acest popor germanic şi-a făcut simţită prezenţa aici.

Din această zonă, gepizii vor pătrunde spre sud, ocupând oraşul Singidunum şi Sirmium de pe teritoriul Serbiei. Sirmium devine capitala regatului gepid, în anul 473. Gepizii sunt menţionaţi în opera lui Procopius din Cezareea, De bello gothico. La începutul secolului al VI-lea, în Câmpia Panoniei se instaurează autoritatea altui grup de origine germanică, longobarzii. Treptat, aceştia intră în conflict cu gepizii, pe care îi înfrâng în alianţă cu avarii, în anul 567.

„Este posibil ca în această rivalitate dintre gepizi şi longobarzi să fi avut un rol şi bizantinii, cu care gepizii, după lupta de la Nedao (unde îi zdrobiseră pe huni), încheiaseră o alianţă netulburându-i o vreme, în schimbul unor plăţi anuale. Se poate presupune că bizantinii, prin politica lor de învrăjbire, căutau să prevină o coalizare a celor două popoare germanice, care putea să ameninţe Bizanţul însuşi ” .

Faptul că gepizii au fost înfrânţi de coaliţia longobardo-avară n-a însemnat eliminarea totală a acestora din zona Tisa-Crişuri-Mureş. Grupuri gepide vor supravieţui sub dominaţie longobardă şi vor împrumuta unele obiceiuri, cum ar fi sacrificarea cailor. Nu poate fi vorba, deci, de o eliminare completă a gepizilor din acest spaţiu. Numărul lor scade, însă, şi, treptat sunt asimilaţi de populaţia autohtonă.

Spre deosebire de gepizi, avarii controlează mult mai strâns şi pentru o perioadă mai lungă spaţiul vestic al teritoriului românesc. Istoricul Nicolae Iorga susţine, în lucrarea Observaţii şi probleme bănăţene (1940), că numele regiunii dintre Mureş, Tisa şi Dunăre nu este nici de origine maghiară şi nici slavă aşa cum s-a susţinut. Banat ar proveni din limba avară: „aşezându-se în Panonia, avarii au avut un control şi asupra Banatului, banul, prin urmare, nu reprezenta altceva decât avangarda cruciatei ” .

Câtre sfârşitul secolului al VIII-lea, ca urmare a numeroaselor lupte purtate mai ales între avari şi franci (791-796), caganatul avar este înfrânt definitiv de Carol cel Mare, după care o parte dintre avari se refugiază în regiunile din estul Tisei (şi în Banat), unde sunt înfrânţi de bulgari, în anul 803.

În ceea ce priveşte regiunile extracarpatice ale României, rolul politic al avarilor poate fi mai puţin evidenţiat. În schimb, pentru Transilvania şi Banat prezenţa lor politică este indiscutabilă. Ea s-a manifestat prin reorganizarea garnizoanelor gepide în scopul menţinerii controlului asupra populaţiei autohtone, al acaparării salinelor, precum şi pentru a împiedica pătrunderea slavilor din Moldova şi Muntenia în aceste regiuni .

Dominaţia avară a avut atât consecinţe negative, cât şi pozitive. În anumite regiuni controlul politic al caganatului avar a frânat, într-o anumită măsură, dezvoltarea ascendentă a societăţii locale şi, în acelaşi timp, a împiedicat, pentru o anumită vreme, pătrunderea slavilor în Transilvania, menţinând la nordul Dunării de Jos un anumit echilibru politic, cel puţin până la începutul secolului al IX-lea, stopând expansiunea primului ţarat bulgar.

În anul 814, triburile slave de pe Valea Timocului nemulţumite de slăbiciunea bulgară, au trecut sub protecţia francilor. În anul 824, au cerut ajutor Imperiului Franc în vederea apărării împotriva protobulgarilor. Aceste triburi locuiau „în Dacia lângă Dunăre” – Banatul de câmpie (situat la nord de Dunăre, pe Tisa).

Dominaţia bulgarilor asupra Banatului pare să fie confirmată de tezaurul descoperit în anul 1799 la Sânnicolau Mare (judeţul Timiş) şi atribuit rând pe rând bulgarilor, maghiarilor şi pecenegilor.

BANATUL ÎN EVUL MEDIU

Cronica notarului anonim al regelui Bela al III-lea menţionează pentru regiunea Banatului în secolul al IX-lea existenţa unui voievodat condus de voievodul Glad, care avea reşedinţa în cetatea Cuvin (Keve). Anonymus relatează luptele purtate de triburile maghiare împotriva populaţiei româneşti din Banat, în prima jumătate a secolului X şi în secolul următor.

Legenda sfântului Gerard menţionează pentru secolul XI un voievodat în Banat – pe locul voievodatului lui Glad – condus de voievodul Ahtum, care intră în conflict cu regalitatea maghiară şi este nevoit să se supună. Regele Ştefan organizează din punct de vedere administrativ Banatul după modelul apusean (comitate). Sunt menţionate două asemenea unităţi administrative în Banat: Keve-Cenad şi Caraş pentru anul 1234.

În timpul regelui Bela al III-lea (1172-1175) este amintit primul comite al Timişoarei – Pancraţiu. Dincolo de avantajele materiale pe care le prezenta stăpânirea Banatului, regii maghiari au misiunea „de a stârpi schismaticii (ortodocşii) din interiorul regatului ” *. Românii bănăţeni participă şi la campaniile militare organizate de regatul maghiar mai întâi împotriva tătarilor şi apoi împotriva Boemiei, în perioada domniei lui Bela al IV-lea. În anul 1247 în Banatul Severinului sunt colonizaţi cavalerii ioaniţi, scopul regatului maghiar fiind de a întări graniţa de sud pe Dunăre. Cavalerii ioaniţi primeau spre administrare în afară de ţara Severinului şi teritorii din Oltenia.

Politica de „stârpire a schismaticilor” e continuată de regele Ludovic (1342-1382). Nobilii şi cnezii români care îşi botează copiii în legea orientală sunt ameninţaţi cu pierderea proprietăţii.
În 1366, mai multe comunităţi româneşti din Banat sunt obligate să treacă la catolicism. Toţi preoţii care oficiază în rit ortodox sunt ameninţaţi că vor fi alungaţi.

În anul 1433 Banatul este locuit de români, sârbi şi cumani. Regele maghiar Ladislau al V-lea acordă în 1457 privilegii românilor bănăţeni şi promite că nu va face donaţii contra voinţei românilor. Nobilii români sunt egali cu ceilalţi nobili, iar cnezii sunt scutiţi de orice contribuţie. Sunt amintite districtele Lugoj, Sebeş, Mehadia, Almaş, Caraş, Comiat şi Iladia, locuite preponderent de populaţie românească.

În anul 1552 Timişoara este cedată turcilor, care organizează o parte a teritoriului Banatului în paşalâc. „Nobilimea română s-a răsfirat, a trecut la catolici şi calvini şi s-a pierdut. Cea rămasă cu credinţa legii şi a neamului s-a ţărănit, aşa că găsim numeroase nume ilustre astăzi în opinci ” **.

PAŞALÂCUL DE TIMIŞOARA

În secolul XVI, după înfrângerea Ungariei la Mohacs (1526), teritoriul cucerit de turci şi transformat în paşalâc avea reşedinţa la Timişoara şi cuprindea Banatul de apus şi teritoriul de câmpie dintre Mureş şi Criş. Pentru un control eficient al teritoriului au fost aşezate garnizoane pe cetăţile mari, ca Timişoara şi Gyula. Au aşezat în acelaşi timp şi puncte de pază în diferite părţi ale paşalâcului. O descriere a cetăţenilor şi teritoriului Banatului va fi făcută de călătorul turc Evliya Çelebi în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. În 1658, Imperiul Otoman ocupă cetăţile Lugoj şi Caransebeş, cu partea muntoasă a Banatului şi Ineul, alipindu-le paşalâcului Timişoarei.

În paşalâcul Timişoarei nu constatăm modificări privind modul de administrare faţă de secolul al XVI-lea. Oraşele erau locuite de musulmani, majoritatea deveniţi prin convertire (în general, localnici): sârbi, bosnieci, bulgari şi greci. Şi creştinii aveau o pondere importantă în oraşe (români, sârbi, maghiari); locuiau, în general, cartierele periferice. Turcii nu s-au aşezat în satele bănăţene. Acestea sunt locuite, în continuare, de populaţia băştinaşă: români şi sârbi.

Musulmanii au, în primul rând, ocupaţii militare. În mare parte, funcţionarii, meşteşugarii şi negustorii sunt militari. Majoritatea populaţiei creştine, exceptând un mic număr de meşteşugari şi negustori, este ocupată în agricultură.

Viaţa economică a paşalâcului Timişoarei a fost afectată grav de confruntările militare de la sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul celui următor. Populaţia era expusă la incursiunile soldaţilor din cetăţile de margine ale Transilvaniei şi Ungariei. Întregi ţinuturi din Banat şi Crişana au fost pustiite, în dese rânduri. Principala ramură afectată a fost agricultura, care se restrânge în jurul satelor, cu excepţia teritoriului din jurul cetăţilor, unde este relativ înfloritoare, datorită faptului că populaţia este în siguranţă.

Faţă de dominaţia otomană asupra Banatului, documentele relevă o anumită rezistenţă a populaţiei, mai ales în zonele rurale.

Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, viaţa politică a Banatului este influenţată decisiv de confruntările militare turco-austriece. Victoria răsunătoare obţinută de austrieci sub comanda lui Eugeniu de Savoia, la Zenta (11 septembrie 1697), urmată de alte succese, vor grăbi pacea. În 16 ianuarie 1699, la Karlowitz, este semnată pacea dintre Imperiul Otoman şi Imperiul Habsburgic. Turcii renunţau la Transilvania, dar păstrau Banatul.

Banatul a fost, în perioada amintită, un permanent teatru de război. Armata imperială a trecut Dunărea, dar fără să cucerească Oradea, Timişoara, Banatul, în cea mai mare parte. În 1688 austriecii ocupă Şoimuşul, Lipova, Lugojul, Caransebeşul şi Orşova. Peste doi ani, turcii reiau ofensiva şi le recuceresc. În acelaşi an, austriecii cuceresc din nou Caransebeşul, venind dinspre Haţeg, iar în 1695, Lugojul şi Lipova.

În 1696, trupele imperiale asediază Timişoara; sultanul intervine cu 50 000 de soldaţi şi atacul austriac nu reuşeşte.

RĂZBOIUL AUSTRO-TURC (1716-1718)

Pacea de la Karlowitz (1699) nu poate fi considerată decât un armistiţiu, fiindcă situaţia pe care a creat-o n-a mulţumit pe nici unul dintre beligeranţi. Turcia nu se resemnase la pierderea Ungariei Centrale. În anul 1715, încurajată de recucerirea Azovului, a reocupat Moreea şi a asediat insula Corfu. Datorită războiului pentru succesiune la tronul Spaniei (1701-1714), pentru Austria, „chestiunea orientală” trece pe plan secundar.

În 1714, prin pacea de la Rashtadt, este confirmată înfrângerea Franţei şi Spaniei. Austria are acum libertatea de acţiune în Orient; profitând de războiul turco-veneţian, declară război Imperiului Otoman.

Războiul a început prin trecerea armatei turceşti peste Sava, în statele habsburgice. Eugeniu de Savoia a reuşit, în două campanii fulgerătoare, să împrăştie armata marelui-vizir la Petrovorodin (1716), apoi a asediat şi a cucerit Belgradul ( 1717). În anul următor a fost semnată pacea de la Passarowitz.

La 16 martie 1718, spătarul Radu Golescu, vistierul Ilie Ştirbei şi predicatorul de curte Giovanni Abrami au adresat împăratului Carol al VI-lea un memoriu, enumerând avantajele de ordin militar, politic şi economic pe care Austria le-ar putea avea din anexarea Ţării Româneşti. Mai întâi, slăbirea Imperiului Otoman şi acapararea posesiunilor sale din Transilvania şi Banat. Nemaifiind stăpâni pa Ţara Românească şi pe ambele maluri ale Dunării, turcii n-ar mai fi putut să transporte pe apă proviziile de război şi să pună în mişcare o armată numeroasă pentru a ataca posesiunile Austriei. Lipsiţi de Ţara Românească, turcii nu vor mai dispune de lemnul necesar construcţiei de vase şi de poduri peste Dunăre şi nu vor mai putea forma magazii de aprovizionare militară pe teritoriul acestei ţări. În felul acesta, turcii nu mai puteau face incursiuni în Transilvania.

Avantajele de ordin economic erau la fel de mari. Austria putea găsi în Ţara Românească materiile prime necesare industrializării: sare, cupru, fier, sulf, aur şi argint. Garnizoanele din Ţara Românească, acoperind Transilvania şi Banatul, puteau economisi Austriei cheltuielile necesare pazei acestor provincii. De asemenea, stăpânirea Dunării de la izvoare până la Marea Neagră deschidea comerţului austriac un incomparabil drum de penetraţie până la Constantinopol.

După căderea Belgradului (1717), trupele imperiale au ajuns la trecătorile Balcanilor, care deschideau drumul spre Adrianopol. Turcii s-au simţit incapabili să mai susţină o campanie în aceste condiţii. În cadrul tratativelor de pace de la Passarowitz, în Serbia, austriecii au cerut, în afară de Oltenia, şi Munţii Moldovei împreună cu mânăstirile pe care le ocupaseră o perioadă. Arbitrii englezi n-au admis, însă, aceste condiţii şi au stabilit graniţa pe linia ocupată de trupe. Oltenia, nordul Serbiei cu Belgradul şi Banatul Timişoarei trec sub stăpânirea Austriei.

REGIMUL AUSTRIAC ÎN BANAT

După pacea de la Passarowitz, Banatul a fost administrat ca domeniu propriu al împăratului. A fost încredinţat mai întâi unei administraţii militare, subordonată Consiliului de război şi Camerei aulice. Dintre guvernatorii militari ai Banatului, în perioada 1718-1751, nici unul nu este localnic: Claudiu Florimund Mercy ( 1718-1734), Francisc Leopold Engelshofen (1734-1736), Andrei Hamilton (1736-1737), Wilhelm Reinhard Neipperg (1737-1739), generalul Succow (1739-1740), din nou Francisc Leopold Engelshofen (1740-1751).

Din anul 1751, Banatul a trecut sub administraţie civilă, în frunte cu un guvernator („preşedinte”): Francisc Leopold Engelshofen (1751-1753), Perlas Rialph (1753-1769), Clary von Altringen (1769-1774), Iosif Brigido (1774–1777), Pompei Brigido (1777).

În anul 1778 Banatul a fost încorporat Ungariei, fiind împărţit, un an mai târziu, în trei comitate: Caraş, Timiş şi Torontal. În comparaţie cu Transilvania, situaţia din Banat a fost mult deosebită. Ca domeniu al statului, în cea mai mare parte, a fost supus unor sarcini reduse. Foarte numeroase au fost lucrările publice. Sarcinile fiscale şi întreţinerea armatei sunt obligaţii de bază. În anul 1757, totalul sarcinilor fiscale se ridica la suma de 1 200 000 de florini.

Într-o situaţie deosebită se găseau sârbii din Banat. Imperiul le-a asigurat un rol la graniţa de sud. Au primit largi privilegii, au fost scoşi de sub jurisdicţia comitatelor. Supuşi doar regelui şi patriarhului, au beneficiat de o largă autonomie, congres naţional, „drepturile ilirice” în schimbul serviciului militar. Sârbilor li s-a încredinţat graniţa de sud, pentru care s-a constituit aici Regimentul iliric. Fondul politic al atragerii sârbilor din sudul Banatului şi Ungariei era asemănător cu cel al atragerii românilor din Transilvania la unire. Pe lângă apărarea graniţei de sud, ei trebuiau să constituie o ameninţare pentru valahimea şi protestantismul din Ungaria, să ajute, deci, indirect, la promovarea catolicismului. În Regimentul iliric erau cuprinse şi satele din comitatul Arad situate de-a lungul Mureşului.

O dată cu armatele imperiale, în Banat şi-au făcut apariţia, încă din 1717, iezuiţii, care s-au stabilit la Timişoara. Au încercat atragerea preoţilor ortodocşi la catolicism, prin oferirea unor avantaje ( de exemplu, un salariu de 100 de florini, pe lângă taxele percepute credincioşilor în parohii). Cu toate că avantajele erau tentante, până în anul 1734 numai cinci preoţi români şi sârbi ortodocşi se uniseră cu biserica romană.

La 4 mai 1738, împăratul îndemna populaţia Banatului să se unească cu biserica Romei. În aceste condiţii, episcopul sârb de Arad, Vichentie Ioanovici, este instalat mitropolit la Belgrad. „Privilegiile ispiteau mai puţin preoţimea din Banat; bună parte beneficia de privilegiile ilirice, şi nici restul nu căzuse în aceeaşi servitute ” *.

BATALIONUL ROMÂNESC DIN BANAT

O situaţie specială în istoria modernă a Banatului o are Batalionul românesc de graniţă. După pacea de la Belgrad, austriecii au trecut în Banat companiile de grăniceri din Oltenia şi Serbia. Graniţa trebuia întărită, în sud, pe Dunăre şi în Munţii Banatului.

Batalionul românesc a fost Înfiinţat relativ târziu, în anul 1768. I-a fost repartizat teritoriul de la nord de Orşova până la Caransebeş. Localnicii, în majoritate români, au fost obligaţi să se înroleze sau să părăsească teritoriul. În timp, autoritatea militară a fost impusă şi asupra altor sate (pentru început au fost înfiinţate 50 de posturi – serviciul fiind efectuat de 244 de grăniceri).

În perioada domniei lui Iosif al II-lea (1780-1790), care călătorise în trei rânduri în Banat (1768, 1770, 1773), teritoriul batalionului românesc a fost extins la 56 de sate.

ASPECTE ECONOMICE ÎN ISTORIA BANATULUI

Pe teritoriul Banatului, cel mai întins teritoriu al Coroanei, statul va face investiţii importante în secolul al XVIII-lea. Un loc important l-a ocupat dezvoltarea exploatărilor miniere şi a manufacturilor de prelucrare a metalelor. Primele manufacturi de prelucrat fierul au fost înfiinţate la Bocşa. În 1769 a început construcţia atelierelor de la Reşiţa. Încă din 1724, la Docnecea, s-au înfiinţat ateliere de prelucrare a aramei rezultate din exploatările locale.

În 1725 au fost înfiinţate întreprinderi de aba, postav şi pături, în localităţile Caransebeş, Făget şi Timişoara. Pe lângă aceste investiţii importante se mai înfiinţează manufacturi de hârtie, fire de aur, bere, ulei, săpun.

Creşterea viermilor de mătase este legată de colonizările pe care Imperiul Habsburgic le-a făcut în Banat (secolul XVIII); apar manufacturi pentru torsul şi ţesutul mătăsii. Fabrica de la Timişoara, mutată mai târziu la Biserica Albă, este un exemplu în acest sens.

Forţa de muncă întrebuinţată în manufacturile de stat şi cele nobiliare era furnizată atât de lucrători liberi, aduşi din străinătate, cât şi de ţărani aserviţi, în contul obligaţiilor.

Situaţia oraşelor bănăţene, în comparaţie cu cele din principatul Transilvaniei, este diferită. Exercitarea meşteşugurilor nu a fost limitată, pentru că habsburgii n-au interzis înfiinţarea breslelor. În acelaşi timp este permisă aşezarea necatolicilor în oraşe, în principalele oraşe ale Banatului fiind amintită o numeroasă populaţie românească şi sârbească: Timişoara, Lugoj, Caransebeş, Orşova ş.a. Avantajele populaţiei catolice erau însă mai largi, în comparaţie cu locuitorii necatolici.

COLONIZAREA

După pacea de la Passarowitz (1718), Imperiul Habsburgic a colonizat teritoriul Banatului, mai ales regiunile slab populate. Coloniştilor li se asigura un lot de pământ, casă de locuit, unelte şi vite de muncă, scutirea de sarcini fiscale pentru un număr de ani.

Prima perioadă a colonizării este cuprinsă între anii 1719 şi 1739. Au fost colonizate 55 de localităţi, cu germani, italieni, francezi, spanioli şi bulgari catolici. Majoritatea s-au aşezat în satele româneşti şi sârbeşti. S-a procedat şi la evacuarea unor localităţi (de exemplu, Aradul Nou, care înainte de aducerea coloniştilor germani se numea Schela şi era locuit de români şi sârbi).

Fluxurile identitare ale colonizării sunt prezentate în Anexa 1.

COLONIZĂRI FORŢATE DE REFUGIAŢI SPANIOLI ŞI ITALIENI ÎN BANAT (1716-1740)

În Studii de istorie a Banatului, Aurel Ţintă analizează colonizarea italienilor şi spaniolilor în prima perioadă a stăpânirii austriece, după pacea de la Passarowitz.

Guvernatorul Claudius Flarymund de Mercy încearcă să dezvolte, în primul rând, mineritul bănăţean, iar coloniştii pe care îi aduce (italieni proveniţi din nordul Italiei) au experienţă în domeniul mineritului.

Între anii 1735 şi 1740, numeroase familii de italieni se stabilesc în zona de câmpie, unde, din iniţiativa imperiului, plantează duzi şi se ocupă cu producţia de mătase (se introduc pedepse aspre pentru distrugerea duzilor). Pe lângă coloniştii italieni, sunt aduse şi familii de spanioli.

Motivul pentru care italienii se refugiază în Imperiul Habsburgic este legat de războiul pentru succesiune la tronul Poloniei, desfăşurat şi în teritoriile italiene de sub stăpânirea Austriei (Pacea de la Viena, 1735).

Susţinătorii habsburgilor din provinciile italiene la care austriecii au fost obligaţi să renunţe s-au refugiat în provinciile din teritoriul statului austriac, sau în Viena.

Majoritatea au fost strămutaţi în Banat, unde primeau ajutoare şi pensii din partea Imperiului Austriac.

În 1736 au fost colonizate un număr de 816 persoane, 385 bărbaţi, 137 femei şi 296 copii.
Cheltuielile colonizării au fost suportate de statul austriac, dar Curtea de la Viena a urmărit îndepărtarea refugiaţilor italieni din capitală, mare parte dintre ei fiind refugiaţi politic.

Subvenţia era acordată numai celor care se aşezau în Banat. Prin urmare, cei care nu se prezentau la îmbarcare renunţau la subvenţie(de la 50 florini, pentru văduve).

Intenţia administraţiei era de a construi un oraş la Becicherec, care să se numească Carlsgaben, propunerea fiind aprobată la 5 aprilie 1737 (colonişti germani anterior).

Colonizarea a fost oprită în 1738, din cauza războiului. O parte dintre familiile colonizate se deplasează spre vest, în Ungaria, sau se întorc în vechea patrie. Condiţia impusă de Curtea din Viena era să nu treacă la vest de Buda, exceptând aprobările speciale.

O statistică din 1741 cuprindea 155 de familii italiene şi spaniole (militari). Treptat, aceste familii s-au germanizat.

Etapa a doua a colonizării începe după 1763, iar numărul coloniştilor este mult mai mare.
Pentru anul 1763, documentele menţionează aşezarea în Banat a 462 de familii – 1 888 de persoane; 1 773 – 1 385 de familii, 5 568 de persoane.

Iosif al II-lea acordă o serie de avantaje, între care amintim: cheltuieli de transport suportate de visteria imperială, doi florini pentru fiecare colonist, o suprafaţă de teren arabil, care varia între 8 şi 34 de iugăre, după numărul membrilor fiecărei familii. Primeau, de asemenea, gratuit uneltele şi animalele necesare pentru lucrul suprafeţei de pământ.

În anul 1790, la moartea lui Iosif al II-lea, numărul coloniştilor din Banat se ridica la aproape 80 000 de persoane.

STRUCTURA ETNICĂ A POPULAŢIEI DIN BANAT

Statistica fiscală din anul 1743 cuprinde: 380 de sate româneşti, 121 sârbeşti, 19 mixte sârbo-române, 15 sate germane, 2 germano-române, un sat italian, un sat bulgar etc.
În anul 1770, guvernatorul Clary von Altringen organizează recensământul populaţiei Banatului. Au fost înregistraţi 317 928 de locuitori.

O altă statistică (1767) consemnează: 220 000 români, 45 379 germani (pentru anul 1774, numărul acestora ajunsese la 53 000), 100 000 greci şi sârbi, 2 400 bulgari şi unguri, 340 evrei . În ceea ce priveşte numărul sârbilor şi grecilor, trebuie menţionat faptul că mare parte dintre greci sunt români din sudul Dunării (aromâni). Statistica însă îi numeşte greci.

În lucrarea Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului, Francisco Griselini descrie modul în care a demarat procesul de colonizare a Banatului şi dispunerea geografică a noilor veniţi. După anul 1718, autorul aminteşte următoarele districte: Timişoara, Vârşeţ, Becicherecul Mare, Cenad, Ciacova, Lugoj, Lipova, Făget, Caransebeş, Orşova, Mehadia, Panciova şi Palanca Nouă.

Sate noi: Biserica Albă în districtul Palanca Nouă, Sânpetru, Zădărlac, Beşenova Nouă, Peciul Nou, Deta, Cudrik, Pişkia, Guttenbrunn, colonizate cu şvabi şi alţi locuitori din Imperiu.

Barcelona Nouă: „Această denumire se pierdu însă curând, deoarece aceşti străini (spaniolii) putură suporta mai greu decât sârbii localnici aerul viciat de emanaţiile dăunătoare ale mlaştinilor din apropiere, murind aproape cu toţii”.

„Cu ajutorul populaţiei, guvernatorul voia să extindă practicarea agriculturii şi să dezvolte înflorirea unei noi ramuri ale acesteia, care, chiar dacă nu ar fi adus ţării vreun venit mai mare, i-ar fi asigurat unul cel puţin egal celui obţinut din belşugul turmelor de vite” .

Despre noii veniţi în cea de-a doua perioadă a colonizării Banatului, în timpul Mariei Tereza, Nicolae Iorga spune că sunt „cele mai rele elemente, vagabonzi, oameni certaţi cu justiţia”.

După naţionalitate, conform recensământului din anul 1770, locuitorii sunt reprezentaţi astfel: români – 181 639; sârbi – 78 780; bulgari – 8 663; ţigani – 5 272; germani, italieni şi francezi – 43 201; evrei – 353. Nu au fost cuprinse în recensământ districtele Panciova (Pancevo), Palanca Nouă, Mehadia şi 23 de sate din districtul Caransebeşului.

PROBLEMELE BANATULUI LA TRATATELE DE PACE

În cadrul Conferinţei de Pace de la Paris (1919-1920) care încheie primul război mondial, Banatul constituie un motiv de dispută între Regatul Sârbo-Croato-Sloven şi Regatul României.
Aliaţii au primit cu înţelegere şi simpatie delegaţia vecinilor noştri (mai ales pentru suferinţele datorate războiului), în timp ce României i se reproşa încheierea păcii cu Puterile Centrale în primăvara anului 1918.

Tratatul pe baza căruia România intrase în război (4 august 1916) prevedea că întregul Banat urma să revină statului român la încheierea ostilităţilor. La sfârşitul conflagraţiei sârbii au ocupat Banatul, argumentând cu faptul că „nu puteau renunţa la populaţia sârbească de pe acest teritoriu” (250 000). Pe de altă parte, considerau că atribuirea întregului Banat României ar fi lăsat descoperită capitala Belgrad.

În prima fază a negocierilor, delegaţia română nu a acceptat cererile sârbeşti. S-a negociat apoi o soluţie de compromis, graniţa fiind stabilită în cea mai mare parte pe Dunăre, iar cele două state făceau şi un schimb de populaţie; partea vestică a Banatului a trecut în posesia statului sârbo-croato-sloven.

Sârbii au cerut o suprafaţă mult mai mare, care includea regiunea industrială Reşiţa-Anina. În faţa comisiei teritoriale, I.I.C. Brătianu a susţinut integritatea Banatului, cerând ca statele semnatare ale Tratatului din 1916 să-şi respecte angajamentul. România ar fi demilitarizat zona din faţa Belgradului, în condiţiile ce urmau să se fixeze.

Delegaţia României a refuzat să mai participe la lucrările comisiei teritoriale, iar graniţa a fost fixată fără acceptul reprezentanţilor statului român.

REPERE CRONOLOGICE

88 – Tetius Iulianus, consul în 83, apoi guvernator al Moesiei Superior, preia comanda forţelor romane îndreptate împotriva lui Decebal; pătrunde în Dacia prin Banat, obţine o importantă victorie asupra dacilor de la Tapae (Poarta de Fier a Transilvaniei), pe care însă nu îndrăzneşte s-o exploateze prin continuarea înaintării în teritoriul Daciei. Izbucnirea unor lupte pe frontul din Panonia, împotriva quazilor şi marcomanilor, grăbeşte încheierea unei păci de compromis între statul dac şi Roma.

101 (primăvara) – un corp de armată, în frunte cu împăratul, traversează Dunărea pe un pod de vase la Lederata, înaintând prin Banat pe Valea Caraşului, o altă coloană trece pe la Drobeta (Turnu Severin), urcând pe Valea Cernei şi a Timişului. La Tibiscum, cele două coloane fac joncţiunea. Încercarea lui Decebal de a opri la Tapae înaintarea romană se încheie cu o înfrângere. Într-una din cetăţile cucerite (Costeşti) acum, sunt regăsite stindardele capturate cu prilejul dezastrului lui Fuscus.

119 – inscripţiile atestă după plecare generalului Q. Marcius Turbo, căruia Hadrian îi încredinţase restabilirea situaţiei din Dacia şi din Panonia Inferior, prima reorganizare administrativă a Daciei. Transilvania şi Banatul sunt incluse în provincia Dacia Superior, cu reşedinţa la Apulum (unde îşi afla sediul unica legiune rămasă în Dacia, a XIII-a Gemina), guvernată de un legatus Augusti pro praetore, iar Oltenia formează Dacia Inferior cu sediul la Romula, în frunte cu un procurator Augusti de rang ecvestru. Întărirea limesului Alutanus, a cărui construcţie – între Izlaz (jud. Teleorman) şi Boiţa (jud. Sibiu) – începuse încă din vremea lui Traian; cel mai târziu în timpul domniei lui Septimiu Sever, acesta este dublat, la 20-100 km spre răsărit, de un al doilea val de apărare, cu o lungime de circa 235 km, care se întindea între Dunăre – Flămânda – Roşiorii de Vede – Piteşti – Câmpulung şi Cumidava (Râşnov – jud. Braşov), numit limes Transalutanus.

803 / 814 – în timpul domniei hanului Krum, statul protobulgar îşi extinde, în urma desfiinţării puterii avare, autoritatea spre nord-vest până la Tisa, la hotarele răsăritene ale statului franc.

Secolul IX / începutul sec. X – cronicarul anonim al regelui Bela al III-lea menţionează voievodatul ducelui Glad, conducătorul formaţiunii dintre Mureş şi Dunăre, cu centrul probabil în cetatea Cuvin ( Keve). Glad este înfrânt după o luptă pe râul Timiş.

Secolul XI – conflictul militar dintre Ahtum, nepotul şi succesorul lui Glad, care stăpânea în Banat un voievodat cu centrul la Morisena (Cenad), şi regele Ungariei. Potrivit Legendei sfântului Gerhard, Ahtum – care se botezase în rit ortodox la Vidin, oraş prin intermediul căruia întreţinea legături cu Imperiul Bizantin – a intrat în conflict cu regele ungar Ştefan I, pentru că percepea vamă pentru sarea transportată pe Mureş spre Câmpia Panoniei. După o puternică rezistenţă, a fost înfrânt, prin trădare.

1179 – un grup de călugări cisterciţi de la mânăstirea burgundă din Pontigny au întemeiat la Igriş (jud. Timiş) o abaţie şi o bibliotecă; pe lângă scrierile necesare cultului, călugării posedau lucrări de teologie dogmatică şi de filosofie scolastică.

1230 – întemeierea Banatului de Severin, la frontiera de nord-vest a ţaratului bulgar, în urma războiului maghiaro-bulgar. Cuprindea o parte din Oltenia de vest şi teritoriul dintre Munţii Semenicului şi Carpaţi, având misiunea de apărare a unei părţi din graniţa sudică a regatului. Banatul de Severin a avut, în cadrul regatului ungar, o situaţie semiautonomă.

1397, octombrie [Timişoara] – Decret al lui Sigismund I de Luxemburg, regele Ungariei, care, între alte prevederi, reînnoieşte restricţiile referitoare la slujbele ce pot fi ocupate de evrei.

1429 – Severinul, Orşova, Mehadia, Almăjul, Sânpetru, Gureni sunt cedate de regele Ungariei cavalerilor teutoni, rămânând în posesiunea lor până în 1435, când părăsesc teritoriul.

1457 – „Nobililor şi cnejilor, precum şi celorlalţi români” din cele opt districte româneşti (Lugoj, Sebeş, Mehadia, Almaş, Caraşova, Bârzava, Comiat şi Iladia) de pe teritoriul comitatelor Timiş şi Caraş li se confirmă de către regele Ungariei vechile lor privilegii, ca răsplată a participării la războaiele antiotomane.

1482 – Incursiune turcească în Banat. Invadatorii sunt înfrânţi de armata lui Pavel Chinezul, la asediul cetăţii Timişoara.

1514, 15 iulie – Oastea răsculaţilor suferă o grea înfrângere în faţa Timişoarei; Gh. Doja şi alţi conducători ai răscoalei sunt prinşi şi executaţi, după cele mai crude torturi (20 iulie). Unele cete de răsculaţi continuă lupta, uneori încununată de succese temporare, în Bihor, Sălaj şi părţile Oradiei. Lângă Cluj, răsculaţii sunt din nou învinşi, după o eroică împotrivire.

Oct.-Nov. – Dieta de la Pesta („Dieta sălbatică”) adoptă un şir de măsuri ( „Codul în trei părţi” – Tripartitum – numit şi Codul lui Werboczi), care agravează situaţia ţărănimii, printre care desfiinţarea dreptului de strămutare a ţăranilor.

1552 – Banatul, Timişoara (26 iulie) şi o parte din Crişana sunt ocupate de turci şi transformate în paşalâc, cu centrul la Timişoara.

1600 septembrie 15, Cluj. Relatare de epocă referitoare la persecuţiile ordonate de principele Transilvaniei împotriva românilor, sârbilor, grecilor şi evreilor transilvăneni care s-au arătat favorabili lui Mihai Viteazul, domnul Ţării Româneşti:
„Toţi valahii, sârbii, evreii şi grecii care sunt de partea voievodului, sunt ucişi de către ai noştri, iar el voievodul ,să tot fie la Alba Iulia” .
(După: Veress, Documente, VI, p. 187-188 – germ.).

1718, 21 iulie – Tratatul de la Passarowitz. Banatul şi Oltenia trec în stăpânirea Imperiului Habsburgic.

1833, iunie 25, Arad. Moise Manuilovici, arhimandritul Hodoşului, comunică mitropolitului de Carloviţ, textul manifestului românesc împotriva ierarhiei sârbe:

Români neuniţi! (…)

Chiar când ne trezim şi ne luăm seama, nu vedem nici o scăpare. Nu am avut însă a ne teme de ceva, atâta vreme cât a domnit între noi unirea. Ci, ca prin farmec am fost despărţiţi şi ni s-a dat o credinţă de care mai înainte n-am ştiut nimic. Aceştia sunt uniţii, care sunt ocrotiţi, cinstiţi şi învăţaţi. Vai de noi, săracii! (…). Va răsări însă şi pentru noi soarele, va străluci şi pentru noi unirea, iar viitorul ne va apăra de rele! Tot omul se miră că sârbii atâta se îngâmfă şi ne ţin pe noi de nimic. Vai de noi, proştii! De ce nu ne arătăm iscusiţi, aşa ca şi din noi să iasă ceva? Feţele duhovniceşti din Arad, Timişoara şi Vârşeţ le cunoşti însă numai după plete (…). Suntem înşelaţi, nimic nu putem dobândi (…). Atotputernicul, care face să înflorească unirea, va aduce totul la lumină, iar noi, nenorociţii, trebuie să socotim aceste nedreptăţi ca pe o boală.

Nici nu-şi poate închipui cineva cum se poartă cu clerul ( …). E un lucru de mirare, pe care nimeni nu-l poate lămuri. Această apăsare ne sileşte pe noi să ne despărţim de sârbi, mergând cu toţii laolaltă, deoparte, către blândul nostru Părinte, care este Tatăl românilor. El ne va vorbi pe româneşte şi nu vom avea nevoie de tălmaci. Nu vom mai trebui să plătim câte 3 000 fl. pentru parohie. Iar după aceea numai vom cugeta ca să le învăţăm şi sârbilor copiii, fără plată, aşa cum a poruncit Dumnezeu.

Vai de preoţii care au fost hirotonisiţi de episcopii sârbi! Ci se potriveşte lor ceea ce a vrut să facă Simion Magul, care era bântuit de Satana, ca un om fără Dumnezeu ce era, şi a sfârşit rău. Iar atunci când Sf. Petru a văzut că cele duhovniceşti cată a fi vândute, a grăit către unul: „Argintul e destul, plăteşte dar pentru tine şi pentru viitorul tău, dacă aşa rău ai gândit”. Tot aşa, dragi şi împovăraţi de păcate fraţi ai mei, păziţi-vă, ca să nu osteniţi întru calea cea către dreptate şi să pieriţi, ca să fiţi cinstiţi de către Împăratul Ceresc în Biserică şi peste tot în lume, având voi cu sine numele unirii. Nu vă temeţi de nimeni şi fiţi copiii lui Dumnezeu. Să mergem cu chipul descoperit la sfânta unire, unde ne cheamă Dumnezeu şi Sfântul Duh. Doamne! Îndură-te de noi, obidiţii, şi du-ne la unire şi încredere. Doamne, pe tine vrem să te lăudăm şi să-ţi mulţumim pentru unire. Ajută-ne, Sfinte Păstorule Preînalte, şi dă-ne cutezanţă, ca să ne despărţim de sârbi şi să ne unim între noi, românii.

1835 aprilie, Galşa. Românii din Galşa şi Târnova se plâng Împăratului că uniţii îi îndeamnă să părăsească ortodoxia, argument prin care conving pe unii la unire (fragment):

Aceasta era învăţătura cea după evanghelie a uniţilor, în care cei neînvăţaţi dintr-ai noştri erau prinşi în mreajă, că propăvăduiau a fi valahi români, iar pe limba lor rumâni, învăţându-i că trebuie să-şi zică romani, iar că această credinţă a lor de acum este sârbească, iar nu valahicească, ci aceea unită ar fi rumânească, adică valahă…

1838/9, Timişoara. Petiţie a clerului bănăţean pentru înlăturarea abuzurilor ierarhice şi acordarea de drepturi egale clerului românesc (fragmente):

1. Fiindcă poporul de legea grecească a Răsăritului în provinţiile Maiestăţei Tale aflătoriu, de nu partea mai mare, dar totuşi jumătate din rumâni se cuprinde, la Congresul naţionalnic din anul 1790 în Timişoara ţinut, întră 100 de deputaţi şi numai 7 rumâni de faţă or sfătuit, de drept socotim a fi, ca la prilejul adunării sinodului naţionalnic, carele pentru alegerea mitropolitului fiitoriu în partea Maiestăţei Tale se va rezolva. Deputaţii adunaţi jumătate rumâni să fie. Căci cu aşa întâmplare având şi rumânii încurgere la alegerea mitropolitului său, şi în ocârmuirea lucrurilor de biserică atârnătoare, mai respecta de sârbi vor fi: neluarea în socotinţă şi batjocorirea, cu care până acum rumânii de mitropoliţii sârbeşti întâmpinaţi or fost, câtva să va mai înfrâna.

1848 (februarie), Fîrdea. Cnezii şi juraţii din Fîrdea cer mitropolitului de Carloviţ înlocuirea ierarhiei sârbeşti cu una românească:

Excelenţia ta, preluminate domnule arhiprezul!
Domnule preaîndurate!
Un suflet şi o inimă avem, şi carele acestea va cruţa pentru binele de comun, nimic va fi neamului său. „Omul, când perde dreptul existenţei sale, sclav este sieşi şi întru nimic socotit înaintea oamenilor”. Ce e mai dulce decât dreptatea şi ce e mai greu de câştigat decât aceea?

Dreptatea e temeiul prin care să întăresc tronurile, să ocârmuiesc şi să judecă popoarele, dreptatea ţine legea, pacea şi viaţa. Ci, vai! Câtă iaste aceasta de îndepărtată de la noi! Un veac şi jumătate, iată că să plineşte, de când lipsiţi de aşa drept, de-a pururea ne îndestularăm cu aşa arhipăstori, cari limba noastră neînţelegând-o, cererile şi suspinurile inimilor noastre sau rău, sau nicicum pricepându-le, sau puţin, sau nicicât dobândeam vindecare.

1848, martie 23, Pesta. Revendicările politice şi bisericeşti ale studenţilor români din Banat de la Universitatea din Pesta.

De aci anume bănăţenii pe lângă atestarea neclintitei lor credinţe către casa domnitoare şi către coroană, convinşi că naţionalităţile genetice numeroase nu se mai pot nimici, decât numai scâlcia şi întârzia în cultură, spre a se feri de aceasta stau gata a pretinde:

1) Restaurarea postului de ban şi Banat al Timişoarii cum fusese acesta necurmat până supt Maria Terezia din unirea celor trei cumitate şi graniţa română.

2) Ruperea celor trei episcopii poporate de români de către mitropolia Carloviţului; unirea lor cu cea transilvană supt un mitropolit român.

3) Drept de a-şi alege liber pe toţi episcopii şi pe mitropolitul prin deputaţi, preoţi şi mireni.

4) Un fond al clerului şi al seminariilor greco-răsăritene.

5) Limba explicătoare şi învăţătoare tuturor şcoalelor elementare triviale, normale, în comunităţile române, peste tot, cum şi a seminariilor şi a preparandiilor va fi numai româna; iar limba diplomatică a Ungariei va avea căte o catedră la fiecare institut public românesc.

6) Sinod anual bisericesc.

7) Ştergerea călugăriei şi întinderea dreptului alegerii de episcopi din preoţii de mir, însuraţi şi neînsuraţi. Nu ştim dacă mai au bănăţenii şi alte punturi speţiale ale căror dobândire le-ar dori din tot sufletul, atât ştim că asupra acestora opiniile sunt mult unite.

1848, martie 27/ aprilie 8 – Românii aflaţi la Pesta îl eliberează din închisoare pe democratul revoluţionar bănăţean Eftimie Murgu.

1848, 30 martie – Împăratul Austriei sancţionează legile votate de dieta maghiară din Pozsony (Bratislava) care se aplică şi în Banat.

1848 aprilie 12 / 24, Arad. Apelul lui Ioan Arcoş şi Vincenţiu Babeş către românii din Banat şi Crişana de a trimite delegaţi la adunarea de la Pesta, în vederea organizării viitorului congres bisericesc.

1. Ca să aibă îndurare înaltul minister a se învinge despre adevăratul număr al românilor de religia g.n.u. din isvoare sigure, şi apoi proporţionat aceluia, a determina numărul deputaţilor români pentru congresul venitori; căci în cât credem noi, numărul românilor este mai de două ori decât al sârbilor.

2. Ca deoarece naţia română nu are bărbaţi harnici români de ajuns şi numai în aceştia poate avea încredere, să se îndure ministerul a face cuviincioasele dispuneri ca să nu se aleagă prin încurgerea căpeteniilor sârbeşti, sârbi sau greci de reprezentanţi românilor; tot aceasta înţelegându-se şi despre marginile militare.3. Spre a putea deputaţii români la congres fără temere şi reţinere a-şi declara simţămintele şi a-şi apăra drepturile naţiei, acum, când în părţile Sirmiului fierbe duhul ilirismului, cu care românul nicicând a simpatizat – să se îndure înaltul ministeriu a înzice congresului nostru în Arad, veri în Timişoara, fiind aceste locuri şi aşa centrul naţionalităţilor de religia g.n.u.
   1848, mai 4 / 16 – mai 5 / 17 – Adunarea românilor din comitatul Caraş (cu participarea unor moldoveni şi munteni) la Lugoj, unde se revendică drepturi naţionale şi autonomia Bisericii Ortodoxe Române din Banat şi Crişana.1848 mai 13, Braşov. „Gazeta de Transilvania” îndeamnă românii din Banat la unificarea bisericească (fragment).

   Între românii şi sârbii Ungariei disputa şi împărecherea se încinge pe zi ce merge mai tare. Pe masa noastră stau mai multe scrisori, din care unele se vor publica întregi, iar esinţa tuturor este că românii bănăţeni în creşterea şi înălţarea elementului serbo-croat văd pericolul mare atât pentru sine, cât şi pentru maghiari, pentru care şi manifestă simpatiile către aceştia în contra celora, la Arad, Timişoara, Lugoj ş.a. … sau daţi să gravităm cu toţii către străvechea mitropolie transilvană, cu multele ei episcopii. Uniţii încă n-au nici o pricină a mai servi intereselor, nu zicem r(eligiei). Catolice curate, căci acestea se învoesc uşor cu răsăritenismul iarăşi curat, ci numai intereselor iezuitice. Să ne smulgem domnilor cu toţii, să nu mai fim servii nimănui tocma şi în religie.

   1848 mai 4 / 16, Lugoj. Descrierea primei Adunări de la Lugoj, care, împreună cu reprezentanţii altor oraşe, urma să obţină autonomia bisericească a românilor.
   Banat. Lugoj. În 3 mai a.c. adunându-se aici tot poporul prin respectivii săi deputaţi aleşi unul după 500 suflete din comitatul Caraşovei, clerul de veri care religiune şi învăţătorii fieştecare în persoană spre auzirea noilor legi sub ceriul liber se şi publicară în trei limbi: maghiară, română, şi germană şi se ascultară în cea mai deplină linişte şi întră cele mai vii simţăminte de bucurie ce se vedeau la auzul noilor legi, pe palidele feţe ale apăsatului oarecând popor. În urma publicării acestor legi, prin reprezentanţii poporului din comitatul Caraşovei se aleasă un comitet din 150 persoane, păstrându-se şi la această alegere liniştea şi ordul onest între cele mai entuziaste. Vivat! Să trăiască!

   1848 mai 21, Pesta. Membrii Adunării de la Pesta cer separarea ierarhică şi independenţa Bisericii ortodoxe române (fragment):

   1. O cârmuire bisericească cu totul neatârnată de la mitropolitul Carloviţului, care şi până atunci, până la legiuitul nostru sinod, în privinţa aceasta va hotărî, să ocârmuiască provisoriu supt numele de vicari, mitropolitul luând lângă sine doi bărbaţi adevăraţi români, unul din ceata preoţească iar altul dintre mireni.

3. Să se trimită sub preşedinţia unui comisariu ministerial o comisie aleasă din români şi sârbi, la număr deopotrivă, care cerând starea fundaţiilor bisericeşti şi scolastice, precum şi starea şi diplomele mănăstirilor, iar mai vârtos că cine au fost fondatori acelora să poată sfârşi mijlocirea despărţirei şi ca să poată căpăta fieştecare parte, partea sa.3. Să avem sinod de chilin şi ocârmuire bisericească şi scolastică neatârnată, să poată sfârşi mijlocirea despărţirii şi ca să poată căpăta fieştecare parte, partea sa.
   „XXI. Comiţii, cămătarii, schimbătorii de bani, slujbaşii săi şi strângătorii dărilor ( să fie) nobili ai regatului, să nu poată fi ismaeliţii şi iudeii”.(După: Dőry, Bónis, Bácskai, Decreta, p. 163 – lat.).

   „Se pare că după ce curând doi familiali ai nobilului Ştefan de Baal au adus din Turcia şi l-au introdus în cetatea noastră Peeth pe un oarecare evreu, atunci aleşii Iacob Hery şi Gabor de Sebeş, castelanii banului Nicolae de Gârlişte, numiţi de el în cetatea noastră amintită Peeth, la ordinul şi îndemnul aceluiaşi Nicolae de Gârlişte, stăpânul lor, nu se ştie din ce cauză, l-au răpit pe evreu din mâinile celor citaţi, din cetatea Pribeck, l-au dus cu ei şi-au făcut ce-au vrut cu ajutorul forţei. Pentru răpirea acestui evreu, numitul Ştefan Baly a confiscat, a luat cu el şi a făcut după voia lui cu lucrurile şi bunurile aceloraşi cetăţeni ai noştri din Caransebeş, în valoare de 800 florini, ce se aflau în comitatul Timiş, între posesiunile numite Ictar şi Recaş. Între altele, chiar şi judele şi juraţii amintiţi, ca şi ceilalţi cetăţeni ai oraşului nostru menţionat, s-au unit împotriva lui Nicolae de Gârlişte …”.
   (După: Hurmuzaki, Documente, II, p. 377 – 378 – lat.; MHJ, V, 1, p. 136, nr. 281).

   1848, 15 iunie – A doua Adunare de la Lugoj a românilor din Banat hotărăşte: înfiinţarea unei armate române, numirea lui Eftimie Murgu drept căpitan al acestei armate, înlăturarea ierarhiei sârbeşti în biserica română, introducerea limbii române, recunoaşterea naţionalităţii române.

   1849, februarie, 13 / 25 – Delegaţia adunării române de la Sibiu, condusă de episcopul ortodox Andrei Şaguna, înfăţişează împăratului Petiţiunea generală a fruntaşilor români din Transilvania, Banat şi Bucovina, care legitima constituirea naţiunii române într-un organism statal unitar de sine stătător în cadrul Monarhiei, administraţie în limba română, reprezentanţă proporţională în parlamentul imperial.

   1849, iulie 16 / 28 – Camera Deputaţilor din Ungaria votează legea naţionalităţilor („Legea VIII”), care asigură românilor şi slavilor din Ungaria drepturi naţionale; prin votarea acestei legi, guvernul ungar spera să câştige alianţa românilor şi sârbilor împotriva habsburgilor.

   1853, ianuarie 3 – Apare, săptămânal, la Sibiu ziarul Telegraful Român, condus în primii ani (când a avut o orientare fundamental progresistă) de Florian Aaron şi apoi de dr. Pavel Vasici. În 1919 publicaţia a devenit organ al Mitropoliei Ortodoxe de Alba Iulia şi Sibiu.

   1853, februarie 18 / martie 2 – Promulgarea unei „patente imperiale” în problema agrară, privind emanciparea jelerilor din Banat, Crişana şi Maramureş şi împroprietărirea lor prin răscumpărare.

1854 – Se dă în folosinţă prima cale ferată din Banat şi din spaţiul românesc: Oraviţa – Baziaş (construcţie începută în 1846).

1855 – Ia fiinţă „Societatea economică a Uzinelor de fier din Transilvania şi Banat”. Înfiinţarea la Timişoara a unei sucursale a Băncii Naţionale a Austriei.

1857 – Se construieşte calea ferată bănăţeană, pe distanţa Jimbolia – Timişoara.

1860, noiembrie 18 / 19 – Conferinţa naţională a fruntaşilor politici din Banat, ţinută la Timişoara, adoptă o moţiune prin care se cerea autonomia Banatului, teritoriul acestuia urmând să fie numit „Căpitanatul român”, sau să fie încorporat la Transilvania (devenită autonomă).

1869 – Se înfiinţează Partidul Naţional Român din Banat (preşedinte, Al . Mocioni).

1881, aprilie 30 / mai 12 – mai 2 / 14 – Conferinţa de la Sibiu a cercurilor electorale ale românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş. Se hotărăşte unificarea Partidului Naţional Român din Banat şi Ungaria cu Partidul Naţional Român din Transilvania într-un singur partid, cu numele acestuia din urmă. Programul noului partid, care proclamă ca tactică de luptă politică „activismul”, cuprinde: lupta pentru recâştigarea autonomiei Transilvaniei, dreptul de a folosi limba română în administraţie şi justiţie în toate regiunile locuite de români, revizuirea legii naţionalităţilor, lărgirea drepturilor de vot.

1883 – Parlamentul maghiar votează a doua lege şcolară (Legea Trefort), prin care se accentuează maghiarizarea învăţământului secundar.

1905, noiembrie 5 – La Lugoj are loc o mare întrunire, la care participă 20 000 de oameni din 32 de localităţi bănăţene şi transilvănene. Prin hotărârile adoptate (recunoaşterea naţionalităţii române, promovarea culturii şi limbii române), Adunarea de la Lugoj marchează un moment important în lupta naţională:

Maiestate Sacratisimă Împărăteasă şi Regală Apostolică Doamne preaîndurător şi preamilostiv,
Suntem cuprinşi de spaimă, auzind noi acum că clerul sârbesc superior, care nu numai că nu s-a lăsat de a prigoni şcoala de preparandie şi tot sistemul de învăţământ al ritului grec reunit, care prigoană, de multă vreme începută, a fost cu prisosinţă dovedită, după mai multe cercetări făcute, iar învinuirile de acest fel dovedite ca nedrepte şi asemenea benghiurilor lipite de faţa noastră, ba încă s-a arătat în preaînalt loc că ierarhii au pus la cale şi vor să se ia de la pedagogii mireni educaţia tineretului şi să se dea pe mâna clerului grec neunit, iar această şcoală de preparandie să se unească cu şcoala clericală, acel plan dobândind slujitori şi prieteni, care ar urma acum să biruiască, dacă Maiestatea Voastră Sacratisimă ar încuviinţa aceasta. Chiar ne minunăm de atâta grijă a înaltului cler sârbesc! ( … ).

De unde atâta osârdie pentru uşurarea poverilor românilor? Că dacă ar fi din inimă, neamul românesc veşnică recunoştinţă ar avea. Şi mai înainte se cuvine a căuta, de nu cumva e ascunsă aici o stăruinţă folositoare acum sârbilor, iar românilor mai curând dăunătoare de cât de folos. Noi, învăţaţi de cele pătimite în mulţi ani, arătăm că supunerea bisericii noastre către sârbi este pricina, aşa cum am văzut şi cu durere am simţit, pentru care numai de la şcolile de preparandie, în chip mijlocit, ori nemijlocit, ni se poate trage toată luminarea românilor, toate cărţile tiparnice, toată stăruinţa românilor de a dobândi vlădică român şi a pune în slujbele bisericii români, dobândind în acest chip românii, cu mila împărătească şi a lui Dumnezeu cel mare şi bun, multe slujbe bisericeşti, civile şi militare, scăpând pe deplin de credinţele deşarte pe care clerul le foloseşte pentru chiverniseala sa, iar preaînalta Curte putând afla de toate apăsările nedrepte (…). Ci bine a văzut şi pe de altă parte şi-a dat seama că nici duhul veacului, nici înţelepciunea tronului ( …) nu ne încuviinţa şi primea vreodată ca să se răpească pe faţă naţionalitatea atâtor oameni credincioşi şi ascultători tronului şi ţării, iar şcolile româneşti, care aduc pretutideni lumina, să se strice, iar în locul lor să se facă şcoli sârbeşti (…).

Că ierarhia vrea să se sârbizeze neamul românesc, aşa cum au arătat celelalte plângeri înaintate mai demult cu umilinţă Maiestăţii Voastre Sacratisime, de către neamul românesc, pricina, de curând ivită în comunitatea din Székesfehérvár, o întăreşte. Anume, episcopul de Vârşeţ, ca un adevărat părinte al credincioşilor bisericii sale, fără deosebire de neam, în anul trecut le-a trimis românilor sârbizaţi din Székesfehérvár, care aproape că au dat uitării cu totul limba lor românească şi vorbesc mai toţi sârbeşte, un preot român de bună purtare, născut din părinţi vrednici şi învăţaţi, care au urmat în folos şcoli de filosofie şi teologie, vorbind româneşte, sârbeşte, ungureşte, latineşte şi slavoneşte, această faţă bisericească în fiecare duminică şi în zilele de sărbătoare învaţă pe enoriaşii săi, cu tâlcuirea înţeleaptă şi temeinică a celor sfinte, ca şi cu predicile, să creadă în Dumnezeu şi să se supună împăratului, totul în româneşte, credincioşii acestuia bucurându-se cu adâncă recunoştinţă de cele aflate privind părinteştile şi preaîndurătoarele porunci date în ultima vreme asupra românilor de către Maiestatea Voastră ( …).

1920 – „Post Scriptum. După căderea guvernului Vaida, în martie 1920, şi plecarea lui de la Conferinţa Păcii din Paris, până după semnarea tratatului de le Trianon, în iunie 1920.

În acest timp a sosit la Paris Titulescu, ca prim delegat, cu misiunea de a înjgheba Mica Înţelegere. Preocupat de această însărcinare, a renunţat la continuarea discuţiei, pentru o „rectificare” a hotarului din Banat faţă de sârbi, de care am legat multe speranţe la Londra şi am fost aşa de bine susţinuţi de cehoslovaci.

Începând să funcţioneze Mica Înţelegere încă la Conferinţa Păcii, având mai multe desbateri comune, din care unele au fost şi filmate, iar în câteva chestiuni am înaintat adrese comune către conferinţe, m-am folosit de repetate întâlniri cu premierul (iugoslav) Pasici ca să discut cu dânsul probleme care ating Banatul. La ultima întâlnire cu dânsul, având o şedinţă comună în legaţia României, i-am amintit de dorinţa noastră pentru a crea o situaţie definitivă între ţările noastre, de a ajunge la o rectificare a hotarului nostru conform hărţii aici anexate. Pasici m-a ascultat cu răbdare, dar nu mi-a spus altceva decât: „Dacă doriţi o rectificare a hotarului între noi, trebuie să declaraţi în prealabil că ne veţi ceda Timişoara”.

Sursa: http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Banat

Banatul este regiunea istorică din vestul României, dintre Dunăre, Tisa, Mureş şi Carpaţi. Circa două treimi din Banat s-a unit cu România şi o treime a fost acordată Serbiei, conform tratatelor din 1920. Banatul mai cuprinde şi o mică bucată de teritoriu între Mureş, Seghedin şi Beba Veche, aflată astăzi pe teritoriul Ungariei. Partea românească din vechiul Banat se întinde astăzi pe teritoriul a cinci judeţe: cuprinde judeţele Timiş şi Caraş-Severin în totalitate, include teritoriul la sud de Mureş din judeţul Arad, zona Orşovei din judeţul Mehedinţi şi câteva comune din judeţul Hunedoara.

Banatul nu mai există ca entitate politică distinctă din 1919, dar continuă să fie considerată o regiune istorică şi culturală funcţională a României moderne. Centrul său economic, cultural şi spiritual se află la Timişoara, la care se alătură Reşiţa, Lugojul, Caransebeşul sau Oraviţa, toate oraşe care au jucat un rol de prim-rang în istoria regiunii. În ultimii ani, rolul administrativ regional începe să fie înlocuit de regiunea de dezvoltare Vest, care se suprapune aproximativ peste zona Banatului.

În timpuri străvechi teritoriul a fost locuit de daci şi a făcut parte din provincia romană Dacia. În evul mediu timpuriu a existat o formaţiune statală româno-slavă, ducatul lui Glad şi a urmaşului său Ahtum. În secolele X-XI, Banatul a fost cucerit de unguri. De la mijlocul secolului al XVI-lea până la începutul secolului al XVIII-lea a fost paşalâc turcesc.

După 1716 a fost cuprins în Imperiul habsburgic şi a avut până în 1778 administraţie germană. Din acest an este încorporat Ungariei şi până în 1918 va avea administraţie maghiară. Destrămarea imperiului austro-ungar de la finele primului război mondial s-a soldat cu împărţirea Banatului între România (zona de nord-est, cu populaţie majoritar românească) şi Serbia (zona de sud-vest, cu populaţie predominant sârbă). Proclamată la 1918, unirea Banatului cu România s-a pus efectiv în practică în 1919, atunci când, la data de 3 august, trupele române au intrat în Timişoara şi au instaurat administraţia românească.

Sursa: http://www.banaterra.eu

foto: Huffington Post