Paparuda este un obicei care se practică în a treia zi de Paşti în localităţile Niculiţel, Luncaviţa, Jijila, Văcăreni, dar şi în mare parte din sudul României. Are drept rol invocaţia către ploaie, iar un gest ce trebuie respectat în ritual este stropitul cu apă a celor care participa în alai. Grupuri de tinere sau de femei bătrâne, împodobite cu flori sau cu ramuri verzi, intră din gospodărie în gospodărie. Ele cânta pentru ploaie şi dansează.
„Paparudă, rudă,
Vino de ne udă,
Ca să-nceapă ploaie,
Să curgă şiroaie
Cu galeată, leată,
Peste toata zloata:
Unde dă cu maiul
Să crească mălaiul,
Unde dă cu sapa
Să curgă ca apa.”
În timpul jocului sau după terminarea lui este obligatorie udarea cu apă a paparudei ori a întregului alai. Pentru dansul lor, fetele sunt răsplătite cu daruri rituale ce semnifică abundenţa şi belşugul: ouă, mălai, grâu, caş, lapte, colaci, fructe, bani etc. Stropitul cu apă reprezintă un gest de magie, prin analogie.
Obiceiul include şi un ritual funerar de înmormântare. Persoana care poartă masca vegetală o dezbracă şi o aruncă pe apă, simbolizând astfel moartea personajului. „Înmormântarea” este urmată de un ospăţ, împărţirea unor daruri şi scalda rituală a performatorilor.
Dacă la începuturile sale, obiceiul era practicat în a treia zi sau a treia duminică după Paşte, ulterior a început să fie practicat de câte ori era seceta.
În mentalitatea arhaică şi tradiţională se considera că imitarea ploii era suficientă pentru producerea ei. De asemenea, se considera că „masca verde” reprezintă spiritul antropomorf al vegetaţiei, ce se va regenera odată cu căderea ploilor. Se credea că purtarea „măştii verzi” (flori, frunze) va influenţa bogăţia culturilor.
foto: Traditie si Modernism
